 |
| Leonardo di Caprio, Carey Mulligan si Joel Edgerton |
Noua ecranizare a nuvelei lui F. Scott Fitzgerald din 1925, Marele Gatsby, nu a reusit sa ma emotioneze prin nimic., nu are profunzime, m-a naucit vizual si acustic asemeni unui carnaval. Intrebarea centrala a acestui film, pusa de Gatsby dupa ce a umplut o camera cu flori de sus pana jos este :" Is it too much ?" Da , acest film este prea mult . Incercand sa compar aceasta ecranizare cu cea din '74 ,nu as face decat sa compar Mona Lisa lui Da Vinci cu carpeta " Rapirea din Serai ". Desigur ca exista un public target pentru ambele variante.
Actiunea se desfasoara in suburbiile de noi imbogatiti ale New York-ului, in epoca de glorie a Jazz-ului, o epoca oarecum decadenta in care petrecerile opulente se tineau lant , alcoolul curgea in valuri, in timp ce la polul opus oameni innegriti de funingine si suferind de boli pulmonare trudeau zi lumina la revolutia industrilala sub uriasa pancarta reprezentand ochii unui mare industrias, dar care metaforic reprezentau chiar ochii lui Dumnezeu. Pe langa acesti imensi ochi de carton trec toate drumurile personajelor in repetate randuri, ca un leight-motiv.
Versiunea cinematografica a lui Baz Luhrmann, Marele Gatsby , are un scenariu foarte fidel nuvelei originale, dar in acelasi timp este plina de modalitatile moderne de divertisment : scene digitale, efect 3D si muzica moderna.
Povestea din film este narata de Nick Carraway ( Tobey Maguire), un proaspat absolvent de Yale care se muta intr-o casuta din Long Island in speranta de a deveni bogat pe Wall Street. Suntem in anul 1922 si dupa razboi, moravurile erau mai usoare, cladirile mai inalte, iar alcoolul ma ieftin. Suntem in plina era hedonista a Jazzului, a abuzului de alcool si a emanciparii feminine, materializate prin " the flappers". Vecinul sau, misteriosul Jay Gatsby da in fiecare sambata petreceri extravagante , adevarate baccanale,in resedinta sa de un lux izbitor. Scenele acestea m-au dus cu gandul la precedentul film al lui Luhrmann, musicalul Moulin Rouge din 2001. Petecerile lui Gatsby sunt ca o gala de circ, un carnaval extravagant si nebun care au in fundal muzica moderna a lui Jay Z ( care este si producator), Beyonce, Andre 3000 si Will-I-am.
Gatsby nu participa la aceste petreceri, el le da in singurul scop de a o atrage pe verisoara lui Nick, Daisy (Carey Mulligan), iubirea lui pierduta de acum 5 ani si care acum este casatorita cu Tom Buchanan (Joel Edgerton). Tom provine dintr-o familie de bogatasi cu traditie, e necioplit si are numeroase aventuri extraconjugale dintre care una cu Myrtle Wilson (Isla Fisher), sotia cu gura mare a unui mecanic auto care munceste in valea cenusii si e bolnav de plamani.
Desfasurarea filmului nu te lasa sa ghicesti ca tragedia pandeste dupa colt, ceea ce este inca o caracteristica a filmelor lui Luhrmann,( cu exceptia lui Australia) si anume ca povestile lui de dragoste se termina cu cineva care moare in final.
Leonardo di Caprio nu reuseste sa fie nici misterios, nici cuceritor , e strident ( de la costume pana la comportament)., M-am gandit ca poate regizorul l-a pus sa joace rol de parvenit social cu complexul originilor modeste. In cazul asta, e bun.
Nick (Tobey Maguire) este un spectator sters si insipid, mai degraba, decat un participant la actiune, Daisy este infatisata ca o demimonda prostuta si superficiala , parca ar fi o scolarita jucand o piesa de teatru in hainele mamei sale si nu pot intelege de ce un tip ca Jay Gatsby face eforturi supraomenesti sa o recucereasca dupa 5 ani. Nici nu suporta comparatie cu Mia Farrow. Singura explicatie ar fi ca este un idealist inrait care traieste in trecut , isi doreste mereu ceea ce nu poate obtine . Oare va mai fi multumit si dupa ce o va avea pe Daisy pentru totdeauna ? Dupa reantalnire, Gatsby si Dasy petrec mult timp impreuna ochi in ochi si soptind secrete si tandreturi pe care noi nu le auzim. Orice isi spun, este numai pentru ei, dar in acelasi timp ne priveaza de intimitatea cu personajele si de trairea emotionala.
Povestea lor de dragoste aproape mitica, revine la realitate odata cu dezvaluirile facute de sotul inselat, Tom si odata cu precipitarea evenimentelor. Conventiile sociale si nepasarea isi spun cuvantul.
Din punctul meu de vedere , punctul slab al acestei ecranizari este ca nu ma face sa imi pese de absolut nici un personaj, am plecat din sala cu inima rece , cu sentimentul ca am asistat la un show de divertisment exceptional, curajos si avangardist.
Aud ca se pune de un concurs cu tema: " ziua de 1 Aprilie" , iar premiul va fi un banner publicitar pe blogul lui Emil. Dragut din partea lui, dar nu ma tenteaza premiul propriu zis , pentru ca eu nu sun blogger " de meserie" , sunt blogger de duminica si scriu si eu cand sta muza pe capul meu si ma agaseaza cu insistentele ei. Nu scap pana nu ii dau satisfactie, asa ca nu am incotro si trebuie sa va spun cam care e treaba cu 1 Aprilie pentru mine. Emil ne sugera sa povestim ce tepe memorabile am dat sau am luat de Ziua Pacalelilor, dar trebuie sa-l dezamagesc si sa va spun ca niciodata nu am dat si nici nu am luat teapa de la nimeni. Poate am avut prieteni sau colegi prea seriosi, poate nu eram eu suficient de populara , poate aveau impresia ca nu tin la glume ? Habar nu am si nici nu mi-am pus aceasta problema pana nu mi-a zis Emil de articol. Sunt sigura ca toti bloggerii se vor intrece sa scrie care mai de care despre fazele cele mai tari, probabil multi vor inventa, de dragul artei si de dragul concurentei. As putea sa inventez si eu ceva, ceva extraordinar, dar probabil imi lipseste din celule gena responsabila cu spiritul de competitie. La sport intotdeauna treceam pe pile. Pacalita cu siguranta am fost si eu in scoala, in liceu, poate si in facultate, e o chestie pe care copiii si studentii o adora, dar trebuie sa recunosc ca nu imi mai amintesc si daca nu imi mai amintesc, inseamna ca nu a fost nimic notabil, cu atat mai mult, ceva de consemnat in scris pentru un concurs. Da, iata, scriu un articol very lame in care va marturisesc ca nu am amintiri funny , nu am amintiri de nici un fel legate de vreun 1 Aprilie al vietii mele. Singurul lucru care imi vine in cap cand spun 1 Aprilie, este un numar din revista PIF cu " poisson d'Avril", nerabdarea cu care asteptam sa vina numarul de aprilie al revistei in fiecare an si povestioara bunicii despre cum l-a pacalit ea pe bunicul de 1 Aprile 1925, imbracandu-se in pantaloni barbatesti, pantofi cu ghetre si stand in living cu ziarul deschis in fatza. Se spune ca femeile au mai mult memorie emotionala decat memorie practica si cred ca este adevarat , pentru ca eu imi amintesc cu precadere lucruri care m-au impresionat fie in bine, fie in rau si care m-au facut sa vibrez pe o frecventa care a intrat pentru totdeauna in rezonanta cu sufletul. 
Mare pacat ca unii artisti inzestrati cu talent si har de la Dumnezeu, odata ce incep sa aiba succes, sa fie admirati si aplaudati, pierd simtul realitatii , capul nu mai sta pe umeri, picioarele nu mai stau pe pamant , ifosele si aerele cresc direct proportional cu atentia care li se acorda si care, evident, li se datoreza in viziunea proprie. Laudat fie cel care reuseste sa ramana modest si indatoritor chiar si atunci cand ajunge in varf si este adulat. Ma inclin in fata artistului care stie sa ramana om si nu uita nici o clipa ca faima e la fel de efemera precum zapada mieilor .
